Motto

„Ziarul nostru a făcut totdeauna, dela întemeere până astăzi, şi va face şi în viitor politică de apropiere, de înţelegere, de aplanare a divergenţelor [...] Întemeetorul ziarului nostru, Marele Şaguna, ne-a îndemnat şi ne-a impus să facem politica aceasta, singură corespunzătoare puterilor noastre”

luni, 12 februarie 2018

Noi și Bizanțul

 Teodor Baconschi

După ce Nicolae Iorga a lansat sintagma „Bizanț după Bizanț”, am căzut cu toții sub seducția acestei ipotetice renașteri. Dar care este adevărata hartă a relației noastre cu Imperiul bizantin? În primul rând, merită să ne întrebăm: cine are acces științific, documentat, pertinent la structurile imaginare, istoria politică și civilizația bizantină? Studenții și profesorii de istoriei, cercetătorii specializați în bizantinologie și studii sud-est europene, eleniștii, teologii care au studiat la facultate acest tărâm și artiștii interesați de iconografia clasică, de la catacombe și portretele de la Fayum (ca surse inspiratoare) până la diferitele școli dinastice imperiale sau prelungirile lor post-bizantine. Adevărul este că noi, ca popor unificat abia acum un veac, ne-am racordat la Bizanțul real atunci când acesta devenea crepuscular și l-am reinventat într-o fantasmă a imperiului pravoslavnic, între a treia Romă moscovită și Muntele Athos. Imperiul bizantin a prelungit vechea Romă aproape un mileniu, surclasând prin rafinament, cunoaștere și forță politico-militară un Occident eclipsat până la renașterea carolingiană și mereu codaș după, până prin secolul XIII, când brutalitatea baronilor franci și eficiența flotei venețiene au deviat Cruciada a IV-a spre cucerirea Constantinopolului.
Popoarele ortodoxe rămân principial și referențial atașate cadrului mental bizantin: melos și icoană, mistică și doxologie, spiritualitate și teologie dogmatică, toate ne vin de la această matrice dispărută, pe care o întreținem mai mult sau mai puțin fidel, printr-un soi de inerție uneori creatoare, alteori sterilă. Împărțim această moștenire difuză cu slavii (ruși, bulgari, sârbi) și cu grecii moderni, care și-au travestit filetist orgoliul unei eredități persecutate de turcocrație. Îmi pun adesea o întrebare de bun simț: cât de bizantini suntem? Răspunsul e mai curând modest și decepționant: prea puțin! Moldova Sfântului Ștefan cel Mare și a lui Petru Rareș a cochetat cu goticul, cea a lui Vasile Lupu, cu arta armeană. Valahia, de la Mircea cel Bătrân până la Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu (decapitat cu fiii și sfetnicul său pe scena fostului Țarigrad intrat sub puterea barbară a Semilunii otomane), a preluat paradigma bizantină printr-un filtru bulgaro-sârb (căci aceste două popoare chirilice au fost primele integrate în ceea ce Obolensky numea „comunitatea bizantină”). În Transilvania, multă vreme dominată de unguri, sași și secui – catolici sau protestanți – prezențele arhitectonice ortodoxe foloseau Bizanțul ca pe o referință polemică preluată din vistieria mecenaților munteni.
În plus, odată cu veacul XVI, Occidentul își întinde umbra peste Țările Române, operând prin mijlocirea barocului rusesc din vremea țarilor iluminiști și despotici. Arta, dar și teologia (întrebați-l pe Chiril Lucaris), încep să primească influxuri apusene. Icoana țărănească pe sticlă nu mai are nimic bizantin. Erminiile dorm nedescifrate în greaca lor târzie. Pictorii copiază modele renascentiste degradate din cauza distanței, inculturii și sărăciei. Această linie contra-bizantină și-a aflat apogeul în pictura lui Tăttărăscu și Grigorescu, atât de mult criticată de pictorii moderni din grupul Prolog, care – de la Sorin Dumitrescu până la Horia Bernea, Flondor și Mihai Sârbulescu, dar și prin epifaniile stravromorfe ale unui Oravitzan au fondat (la finalul veacului 20) estetica aurită a unui revival bizantin autenticist. Ce forme ia arta bizantină azi? Pe de o parte, avem o pictură presupus neo-românească, în care regăsim, simplificat și despiritualizat, o iconografie „bizantină” ca o bandă desenată. Pe de altă parte, avem – cu altarul lui Sorin Dumitrescu instalat inițial la biserica românească găzduită de Scala Coeli, la Roma, dar și cu pictura lui Ioan Popa de la zisa „Arcă noetică” din Alba Iulia – dovada că arta bizantină poate renaște în tipare creative și totuși fidele tradiției adevărate. Tot Ioan Popa pictează Schitul Sf. Ipatie, metoc românesc al Vatopedului. Deci se poate! Important ar fi ca ierarhii noștri să încurajeze această direcție, reeducând poporul în duhul Bizanțului nealterat. O muncă uriașă și bine-venită!